Vroiam sa va spun ceva frumos.

O povestioara care mi-a placut foarte mult, de aceea o si postez:

"Dupa un sfert de ora de asteptare, sufocanta si ritmata in acelasi timp, zaresc un tramvai indreptandu-se morocanos spre statie. Incerc sa disting numarul, dar cum sunt mult prea ingamfata pentru a purta ochelarii atunci cand ies din casa, prefer sa traiesc in ceata permanenta, care deocamdata ma impiedica sa vad doar detaliile nesemnificative. Este 19, slava Domnului!

Urc cu pasi nerabdatori, avand castile talismanului in urechi. Este un prost obicei capatat de aproape un an de care nu vreau sa ma lepad, in primul rand pentru ca m-a ajutat sa corectez un alt prost obicei, a carui provenienta tind sa cred ca tine de natura mea interioara, caracterizata printr-un cuvant: curiozitate. Care va sa zica, de cand cu talismanul despre care vorbesc, cercetez in jur doar cu privirea. Urechile mi-au fost pedepsite. Nu stiu de ce, dar imi place sa privesc oameni si sa ascult povesti. Si ma gandesc ca uneori sunt inoportuna, ca deranjez, ca sfiesc personajele din jurul meu, ca le fac sa roseasca gratuit, insa nu ma pot abtine.

Ma asez unde mi-e obiceiul, ascultand mai departe muzica din casti, dar imaginandu-mi ce isi spun aratarile mute din jur. Poate ca vorbesc despre concediul petrecut in Maramures, ori despre escapada de trei zile din Viena, ori despre cantecele invatate la gradinita. Pierd atatea amanunte pe care le-as asculta cu mare drag, dar sunt intr-o perioada de abstinenta si trebuie sa dovedesc vointa.

Dar copila din fata mea, ce nu pare sa aiba mai mult de cinci-sase ani, roz din cap pana in picioare, incepe sa planga. Nu o aud, dar ii vad lacrimile siroind pe fata, in timp ce mainile trag cu putere de o femeie ce pare a fi inerta. Priveste pe geam, fara sa se intoarca spre copilul plangand, iar cand in sfarsit o face, ii cuprinde bratul si o smuceste nervoasa. Este vremea sa imi dau castile jos.

Ma astept sa aud motive serioase pentru care femeia sa se comporte astfel: Dar tot ce aud este o propozitie repetata obsesiv printre suspine si sughituri: "Maaami, dar vroiam sa-ti spun ceva frumos! Uita-te la mine!". Femeia este iarasi nemiscata, asemenea unei statui care, si de-ar vrea, nu poate rosti vreun cuvant. Dupa cateva minute in care glasul neobosit al copilei se aude in tot tramvaiul spunand mereu aceleasi cuvinte, femeia o ia in brate, rugand-o sa nu o mai faca de rusine. Aruncand un ultim "...ceva frumos" catre mama neinduplecata, copila se arunca la gatul ei, mangaindu-i obrazul drept.

Alaturi, o alta mama, de data aceasta cu o fiica adolescenta, machiata nepotrivit pentru o dupa-amiaza petrecuta prin tramvaie si usor excentrica in vestimentatie. Ii povesteste mamei vrute si nevrute, cu un debit verbal demn de invidiat. Ii spune bancuri, unele mai proaste decat celelalte, cel putin pentru gustul meu, starnind hohote de ras. Femeia ii soarbe cuvintele. Se lasa cu zambete si rasete atat de sincere, incat nu pot sa nu zambesc si eu.

Poate, peste ani, in acelasi tramvai, fetita ce astazi plange va face si ea calatorii sa zambeasca spunand nimic mai mult decat... "ceva frumos". " Si asa se termina povestea.

Oare cati dintre noi nu am simtit vreodata aceasta poveste pe pielea noastra?

Mi-a placut foarte mult relatarea, deoarece am simtit ca se potriveste foarte bine cu ceea ce am vazut si am simtit si eu de multe ori, in multe situatii cotidiene, in stimabila capitala, nu o data ci de "n" ori. Nu mai este nevoie de cuvinte, aproape ca te convingi din ce in ce mai mult ca aceste situatii, acesti oameni se transforma in veritabile clisee. M-am identificat atat de bine cu situatia, incat felicitari Mariei, naratorul real, care a surprins atat de bine acest moment. Asadar, fi un bun parinte, asculta-ti copilul, ramai calm si respecta-i sentimentele. Intr- un cuvant, iubeste-l!

Si astazi, nu desprind decat atat:

"Daca ar trebui sa scriu o carte de morala, primele 99 de pagini le-as lasa goale si pe a o suta as scrie: Exista o singura datorie: Aceea ce a iubi." Albert Camus.